Simțiri de toamnă

Azi iar e toamnă prin păduri, prin munți și prin câmpie…

Cu iz de frig, cu frunze-n vânt, cu nuanțe te-mbie

Să vii mai des să îi admiri misterul transformării,

Ca până anul viitor să nu o dai uitării.

 

Să nu îi uiți parfumul de fructe și de rouă,

Nici zilele mai scurte când te aștepți să plouă;

Să ai și amintirile din zilele cu soare

Când dansul frunzelor căzând pare o sărbătoare.

Uitare

 

Mai sunt zile, și nopți mai vin

Când gândurile toate

Le-ndrept spre tine și suspin:

Atâta se mai poate

 

Cu ochii sufletului văd ce lumea nu percepe:

Privirea,

Zâmbetul,

Uimirea.

Dorința,

Plânsul,

Împlinirea.

Ființa,

Scopul,

Întâlnirea.

Detalii ce cu greu acum mai știi a le pricepe.

 

Ecoul spuselor dintâi

Nu s-a pierdut în zare.

Tu, suflet bun, mai stai! Rămâi!

Te chem c-o întrebare:

 

Poți oare-acum să-mi înțelegi durerea?

Tu taci oftând și mă privești…

Îți înțeleg ușor tăcerea:

Ori m-ai uitat, ori nu mă mai iubești…

 

 

Pe câmp

Un fragment din romanul Desculț al lui Zaharia Stancu. Mi-a plăcut la nebunie. Enjoy!

 

“N-ați petrecut nici o noapte pe câmp? Cine a spus că noaptea câmpul doarme? Noaptea, câmpul trăiește. Fiecare fir de iarba trăiește, pe fiecare fir de iarbă lunecă gâze, gâze si alte vietăți care stau ascunse ziua în cutele ierburilor, la rădăcinile lor, una cu țărâna…

Cine a spus că noaptea câmpul doarme?

Noaptea, câmpul își trăiește viața lui. Șopârle lungi, pământii, lunecă reci printre ierburi. Fiecare vietate pândește altă vietate, o adulmecă, o prinde, o înghite… Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea soarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, privește slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.

Noaptea vântul e viu, viu ca un om, viu ca un șarpe, viu ca un șoim. Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se rotește. Uite!… Aseară Carul mare era acolo, spre miazănoapte… Acum, când se apropie zorile, carul mare și-a strâmbat oiștea. Iată-l spre miazăzi, deasupra pietroaselor nesfârșiri bulgare.

Noaptea pământul e viu.

Ați rămas lângă cișmea noaptea? Apa curge mai vie, mai repede parcă, gâlgâiala ei pare plină de bucurie. Dacă o încerci, bagi de seamă că are alt gust – gust de miez de pământ.

Ați dormit vreodată pe câmp noaptea?

Dorm pe câmp noaptea, înfășurat în cojoc ori în pătură. E tare pământul! E tare. Când îl calci cu piciorul e tare. Noaptea, când te-ntinzi pe ierburi să dormi și ierburile se culcă sub tine supuse, pământul e moale, mătăsos, de parcă ar fi făcut din puf, din puf de nori străvezii…

Ați dormit vreodată pe câmp noaptea?

Dorm deseori noaptea pe câmp. Stiu că dorm. Visez. În vis, știu că visez. Da – dorm și știu că dorm. Si pleoapele mele sunt căzute peste ochi și totuși simt stelele și simt văpaia lunii pe pielea trupului…

Da – dorm și știu că dorm. Mă bucur că dorm atât de bine, atât de ușor. Urechile mele sunt adormite. Totuși aud glasul câmpului și știu că-l aud – cu unghiile, cu picioarele, cu întregul meu trup. Glasurile acestea nu mă turbură, nu mă trezesc – dimpotrivă, mă afundă și mai adânc în puful dulce al somnului. Și cu cât mă cufund mai adânc în puful dulce al somnului, cu atât știu mai bine că dorm, cu atât văd mai bine noaptea, noaptea pe care n-aș putea-o cuprinde cu ochii, și cu atât aud mai bine glasurile câmpului, ciudate, pline de taină, glasurile câmpului care vorbesc mii și mii de graiuri, pe care urechile mele nu le-ar auzi treze și nu le-ar înțelege…”

(Zaharia Stancu, Desculț)

Detalii

Cu pana unei priviri

Mi-ai atins sufletul

Și inima.

Și ai îngreunat, cu-atâta ușurință,

A mea trăire,

A mea voință.

 

Simplele înțelesuri din vorbe,

Din jocuri și povești

Le-ai luat.

Și ai aprins în mine setea de poezie,

Dorul de vis

Și de copilărie.

 

Cu tine ai luat în grabă

Bucăți din suflet

Și din grai.

De-ai fi căzut cu steaua zărită ieri pe cer

Astăzi aș fi putut

Pentru mâine să sper.

Vremea lor

Ahhh..de mult așteptam să mă inspire ceva, orice, pentru o nouă poezie. Fulgii de acum câteva zile mi-au oferit exact ce aveam nevoie: amintiri și inspirație Cu gândul la iarnă am înșirat niște cuvinte. Enjoy!

 

Vremea lor

 

Se văd căzând în dans fermecător;

Au și simțit că-i iarnă – vremea lor.

Doi fulgi de nea, sau trei, sau poate chiar mai mulți…

Nu poți să-i numeri și nici să îi asculți.

 

Și ninge peste vieți și peste stradă.

E nins acum și pomul din ogradă.

A nins cu fulgi aseară peste dor,

Căci iarăși este iarnă – vremea lor.

 

O pătură de nea s-a așezat

Peste întreg ținutul ca pe-un pat,

Iar perna e de-un alb copleșitor

Din fulgi de nea, căci iar e vremea lor.

 

Din loc în loc apar cutezători

Ce nu se tem de frig sau de fiori.

Furtuna de zăpadă, cu glas liniștitor,

I-anunță că afară a venit vremea lor.

 

În dansul fulgilor ne-am regăsit noi doi,

Căci s-a topit prin dans al vieții sloi.

Însă trăirea-i rece, e rodul viselor:

Nu e a noastră vremea; e a lor.

 

 

 

Timpul…

A trecut ceva vreme…ceva timp. M-am înțeles bine cu el, cu timpul, în toată această perioadă. Am citit ceva draguț zilele astea. Enjoy!

”Lasă timpul să-și treacă mâna prin părul tău, să te cuprindă de mijloc și să te poarte cum numai el știe către un tărâm luminat de clipe mai senine. Doar lăsându-te în voia lui vei realiza că, pe lângă trecutul greu sau neclar, ai în fața ochilor tăi un prezent și un viitor care așteaptă să le construiești. Cu el! Cu timpul!”

E-un cântec tot ce sunt…

Primele iubiri

de Nicolae Labiș

1.

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi către el privirile-şi ţintesc-
Un codru nesfârşit de coarne brune,
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint,
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mişcătoare;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.

 

Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.