Archive | June 2013

Tu iubești?

Scrisoarea I a Sf. Apostol Paul către Corinteni, capitolul 13.

1. Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.

2. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic.

3. Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic.

4. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.

5. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit].

6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură.

8. Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi.

9. Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte,

10. însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur, m-am lăsat de cele copilăreşti.

12. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

13. Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea.

Flori de gheață

Pe masă a lăsat două pahare

Din care unul gol pe jumătate.

Nu a găsit răspuns la întrebare

Căci uşa s-a închis din nedreptate.

 

În uşă a postat îndemnuri bune

Din viaţa cea trecută prea uşor.

Iar un ecou mereu, mereu va spune

Povestea din trecut a pernei lor.

 

În pernă a uitat vise frumoase,

Dorinţe şi idei rostite-n gând;

Şi chiar de nu au fost deloc sfioase,

În inimă nu s-au găsit nicicând.

 

Căci inima prinsă-n cununi de viaţă

A fost punct de oprire pentru el.

Iar din acel buchet de flori de gheaţă

A înflorit un singur bobocel.

Azi

Strângem din zi în zi mai greu un strop de bucurie

Şi ne dorim ca să avem ce n-ar putea să fie,

Uitând că viaţa noi suntem şi că avem puterea

De a trăi încrezători, de a-nvinge durerea.

 

Suntem grăbiţi şi nu vedem în noi cum înfloreşte

Un dor de-a sta, de a visa, de-a râde ştrengăreşte.

Iar din vârtejul de viteză de-am vrea a mai ieşi,

Ne-ar fi mult mai uşor de-am şti a mai simţi.

 

Zâmbim mai greu şi mult mai trist la cei de lângă noi,

Iar ochii se-ntâlnesc mai rar când suntem amândoi.

Trăim cu vorbe spuse ieri, rostite de oricine,

Însă nu ne gândim că azi se poate şi mai bine.

De-ar fi

De-ar fi să mergi din zi în zi pe drumul cel mai cunoscut,

De-ar fi ca astăzi să vorbeşti doar tot ce ai tăcut,

De-ar fi mereu în dar să ai uitări lăsate lângă geam,

De-ar fi în uşa să găseşti privirea ce-o doream,

De-ar fi să vii, să stai, să uiţi, să-ţi aminteşti.

…trăieşti…

 

Şi eu aş merge zi de zi pe drumul cel mai cunoscut

Şi aş vorbi fără să vreau tot ceea ce-am tăcut,

Lăsându-ţi zi de zi în dar uitări găsite lângă geam,

Ştiind că lângă mine am privirea ce-o doream.

Aş vrea să vii, să stai, să uiţi, să-ţi aminteşti.

…trăieşti…

Cioburi

Te-am scris în mii şi mii de rânduri,
Iar vorbele se-ascund mereu,
Acum că ştiu să aflu gânduri
Din care greu mai ies şi eu.

Am smuls din piatra de hotare
Doi paşi rămaşi în amintiri
Şi am privit încet cum moare
Iubirea strânsă din priviri.

Rămân cu patimă-n uitare
Mai multe cioburi de cuvânt,
Ce răni adânci, sau mai uşoare
Aduc mereu, căci încă sunt.

Şi din uimiri neîntinate
Ce ochii umplu şi golesc,
Mă uit la cioburile toate
Şi iarăşi plâng, şi-mi amintesc:

Un ciob păstrează viaţa toată,
Un altul strânge întristări;
Iar mii şi mii de cioburi, iată,
Sclipesc în soare, de dureri.

Ascult orbită de cuvinte
Cum cioburile se opresc.
Iar mici uitări şi vorbe sfinte
Ajung în mine şi-mi şoptesc:

“În spaţiul negru al uitării
Un punct de alb va exista.
Nu da singurătăţii mării
Şi ciobul ce te va salva!”

Cu greu mai ştiu acum şi eu
Prinsă de mult prea multe gânduri,
Că vorbele, cioburi mereu,
Iar m-au rănit din mii de rânduri.