Archive | December 2013

Pe câmp

Un fragment din romanul Desculț al lui Zaharia Stancu. Mi-a plăcut la nebunie. Enjoy!

 

“N-ați petrecut nici o noapte pe câmp? Cine a spus că noaptea câmpul doarme? Noaptea, câmpul trăiește. Fiecare fir de iarba trăiește, pe fiecare fir de iarbă lunecă gâze, gâze si alte vietăți care stau ascunse ziua în cutele ierburilor, la rădăcinile lor, una cu țărâna…

Cine a spus că noaptea câmpul doarme?

Noaptea, câmpul își trăiește viața lui. Șopârle lungi, pământii, lunecă reci printre ierburi. Fiecare vietate pândește altă vietate, o adulmecă, o prinde, o înghite… Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea soarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, privește slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.

Noaptea vântul e viu, viu ca un om, viu ca un șarpe, viu ca un șoim. Noaptea cerul e viu, îl vezi cum se rotește. Uite!… Aseară Carul mare era acolo, spre miazănoapte… Acum, când se apropie zorile, carul mare și-a strâmbat oiștea. Iată-l spre miazăzi, deasupra pietroaselor nesfârșiri bulgare.

Noaptea pământul e viu.

Ați rămas lângă cișmea noaptea? Apa curge mai vie, mai repede parcă, gâlgâiala ei pare plină de bucurie. Dacă o încerci, bagi de seamă că are alt gust – gust de miez de pământ.

Ați dormit vreodată pe câmp noaptea?

Dorm pe câmp noaptea, înfășurat în cojoc ori în pătură. E tare pământul! E tare. Când îl calci cu piciorul e tare. Noaptea, când te-ntinzi pe ierburi să dormi și ierburile se culcă sub tine supuse, pământul e moale, mătăsos, de parcă ar fi făcut din puf, din puf de nori străvezii…

Ați dormit vreodată pe câmp noaptea?

Dorm deseori noaptea pe câmp. Stiu că dorm. Visez. În vis, știu că visez. Da – dorm și știu că dorm. Si pleoapele mele sunt căzute peste ochi și totuși simt stelele și simt văpaia lunii pe pielea trupului…

Da – dorm și știu că dorm. Mă bucur că dorm atât de bine, atât de ușor. Urechile mele sunt adormite. Totuși aud glasul câmpului și știu că-l aud – cu unghiile, cu picioarele, cu întregul meu trup. Glasurile acestea nu mă turbură, nu mă trezesc – dimpotrivă, mă afundă și mai adânc în puful dulce al somnului. Și cu cât mă cufund mai adânc în puful dulce al somnului, cu atât știu mai bine că dorm, cu atât văd mai bine noaptea, noaptea pe care n-aș putea-o cuprinde cu ochii, și cu atât aud mai bine glasurile câmpului, ciudate, pline de taină, glasurile câmpului care vorbesc mii și mii de graiuri, pe care urechile mele nu le-ar auzi treze și nu le-ar înțelege…”

(Zaharia Stancu, Desculț)

Advertisements

Detalii

Cu pana unei priviri

Mi-ai atins sufletul

Și inima.

Și ai îngreunat, cu-atâta ușurință,

A mea trăire,

A mea voință.

 

Simplele înțelesuri din vorbe,

Din jocuri și povești

Le-ai luat.

Și ai aprins în mine setea de poezie,

Dorul de vis

Și de copilărie.

 

Cu tine ai luat în grabă

Bucăți din suflet

Și din grai.

De-ai fi căzut cu steaua zărită ieri pe cer

Astăzi aș fi putut

Pentru mâine să sper.